PARINTI IMPLINITI

Posted by on Sep 30, 2013 in Consiliere Parinti, Featured | 0 comments

PARINTI IMPLINITI

Consiliere pentru parinti

Pentru parintii care se simt pregatiti, va propun sa mai facem un pas catre acea frumoasa dupa amiaza de duminica, in care un zambet luminos va inflori pe chipul copilului din fata noastra, iar voi veti savura o senzatie de asteptare implinita, de armonie si optimism.

Sa trecem in revista (in numele acelei desavarsite dupa amieze) momentele de nemultumire, indignare, certuri, suparari, din care adesea am iesit mai mult sau mai putin sifonati de regrete si vinovatie… si sa vedem ce am putea face diferit, ce putem schimba?

Pentru a ramane ancorati in realitate ne putem reconsidera asteptarile fata de copiii nostri: un copil de 2 ani nu poate estima corect un pericol la care se expune; unul de 3 nu va avea prea multa grija sa nu-si loveasca prietenul atunci cand se joaca; un copil de 8 ani nu va avea o imagine clara privind viitorul sau; iar o adolescenta de 15 ani nu va fi incantata sa-si petreaca timpul liber numai cu parintii ei. Asteptarile realiste ne vor feri de surprize neplacute!

Uneori suntem exagerat de permisivi: suportam tot felul de “sacrificii”, in incercarea de a fi “parinti buni”. Ne gandim ca este prea mic/a pentru a ne intelege problemele noastre: “de unde sa stie ca ma doare cand ma loveste cu jucaria?”, “cum sa inteleaga ca acum sunt obosit?”, “ce stie el/ea despre grijile mele de adult?”. Nu stie, dar poate incepe sa invete. Este o ocazie sa afle despre persoana care esti, despre “lumea adultilor”, despre motivele, gandurile si sentimentele altuia. Pui bazele procesului empatic. Ii arati unde se sfarseste el/ea si unde incepi tu. Ii deschizi orizontul realitatii.

 Uneori ne consideram a priori inadecvati: nu corespundem imaginii-cliseu a mamei perfecte sau tatalui perfect. Acestia din urma nu exista! Noi suntem acolo, prezenti langa copiii nostri. Buni pentru ei, intr-un fel sau altul. Imperfecti, dar vii.

Copilul nu este definitiv. Fiecare moment este “o faza” in dezvoltarea sa. Nu este nevoie sa-i punem etichete: se va identifica cu ele. Eticheta pe care i-o punem copilului – “esti rea!”, “esti prost!” etc. – este ca o renuntare, ca o resemnare in fata propriei noastre ingrijorari: “Copilul meu este rau? Este prost? Este lenes?”. Nu “este”, copilul “devine” asa cum ii dam voie sa devina! Putem deci sa observam ce a reusit sa devina pana acum si sa ii aratam ca am vazut. Asta ii va da curaj sa devina mai mult.

Ne infuriem? Tipam? Trantim? Comportamentul manios este o alegere. Am invatat sa facem astfel, pentru a ascunde un alt sentiment pe care il traim: poate tristetea, frica, durerea, sau neputinta. Dintr-un motiv sau altul ne este greu sa acceptam aceste sentimente si preferam… sa ne infuriem! Pentru a controla accesele de furie, trebuie sa ne intoarcem la sentimentele primare. Sa le identificam si sa le acceptam. Sa le exprimam, pentru a le lasa sa plece. Pentru aceste sentimente primare nu ne vom mai simti vinovati: sunt ale noastre. Vom deveni mai calmi.

Si uneori “ne suparam”. Ne vine sa ne luam jucariile si sa plecam… Dar nu putem pleca nicaieri: copilul care “ne-a suparat” va ramane al nostru. A rupe relatia cu el/ea nu este o optiune. Ne putem lua putin timp, pentru a ne intelege reactia. Supararea este un fel de “furie inghitita”. Si ne intoarcem la intrebarea de mai sus: ce am ascuns in spatele furiei mele? In ce punct nu ma inteleg, nu ma accept, nu ma iubesc?

Un efort sustinut de a ma intelege pe mine, parintele, de a-l insoti pe el, copilul. Uneori dulce, alteori amar. Asa este drumul catre duminica aceea frumoasa, pe care v-o doresc tuturor!

  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>